Am privit o camera. Destul de spatioasa. In ea, trebuiau sa incapa toate agonisirile de-o viata. Desigur detinatorul a renuntat la multe pe parcurs, si a acumulat altele.
Este o camera dintre cele vechi, asa cum imi place mie, cu multe lucruri care par imprastiate dar nu sunt. Sunt doar o multime de lucruri la vedere.
Acum e bine sa fie totul cat mai gol. Dar mie mi se pare superficial.
Oricum, revin la aceasta camera cu personalitate.
Se putea vedea cu usurinta ce pretuieste persoana.
Carti de rugaciuni, icoane multe, poze cu cei dragi, carti duhovnicesti sau beletristica, haine, parfumuri, jucarii, poze cu copii....
Cand am pasit in acea camera, parca am intrat in viata acelui om, de-a lungul timpului.
Adorabila camera.
Oare, cum ar arata camera mea, cu agoniselile de-o viata?
Oare ce valori o sa las eu la vedere?
Oare ce, din mine, din personalitatea mea, va ramane?
Acum, nimic prea special....dulapul pictat, dar nu conform standardelor, de m-ar vizita pe mine, o diletanta, un pictor, s-ar amuza pe seama mea, daca are simtul umorului, m-ar ironiza, daca are simtul ironiei, m-ar corecta, daca are simtul didactului, m-ar incuraja politicos, daca are simtul diplomatului, mi-ar spune ca nu e de mine pictatul, daca are un simt perfectionist cu aere de mandrie, sau poate, mi-ar spune ca blasfemiez arta, daca are un simt al conservarii si isi divinizeaza talentul. Un designer ar avea parerile lui, un simplu om ar avea parerile lui.....
Parerea mea, despre picturi, care sunt un fel de flori: caut sa imprim, in inimi ceva din mine.Mereu intentionez sa fie flori. Nu-mi iasa tot timpul... Fiecare insa, in functie de "simt" ma "judeca" cum "este".
Mai apoi, a ramas pe dinafara chitara....dezacordata. Ceea ce poate insemna ca ori cant prea mult la ea, ori deloc. E discutabil. Totul la mine e in functie de stare. Si chiar nu am unde sa o ascund. De fapt, as avea, dar nu este protejata acolo....
Vaza cu flori, flori in ghivece....Ooops....cam prea multe flori.;) De fapt, iubesc natura, si as vrea sa o pot iubi prea mult.
Multe carti, multe foi, multe dosare,.....Intr-adevar, sunt dependenta de citit.
Acum rolele si-au gasit si ele un loc la vedere....fac uz de ele.
O Biblie mica, alba, o agenda, o carioca, ceva de scris undeva pe pat. Multe perne,dar sunt de forma. Dorm mult, si ...."de forma".
Niste icoane pe perete, dar nu le-am pus eu, si nici nu le-am luat. Am banuit ca proprietarii le pretuiesc, si nu voi lepada ceea ce ei pretuiesc.
Imi vin in minte imaginile martirilor care si-au vazut arse icoanele in fata ochilor, si cum incercau sa le zideasca in perete, se inchinau unei portiuni de perete, stiind ca dincolo de var, se ascunde icoana lor mult iubita.
Mai apoi, pe cand pretuiam si eu icoanele, m-ar fi intristat ca cineva sa le dispretuiasca.
Si un ultim argument, sunt ecumenica. Se vede.:)....
Mai sunt si altele....
Vizita unei camere cu personalitate, m-a determinat sa privesc putin si camera mea de acum....cum va fi, de va fi....nu stiu....dar se va schimba in mod sigur. Nici de pe o zi pe alta nu este identica.
Deja imi vin in minte tot felul de camere....Si idei despre camere.
De pilda, multi oameni vad ceva interesant la cineva in camera, si isi procura si ei. Asta spune ceva....
Unii oameni au multe bibelouri, desi nu se mai poarta....sunt mult acorati in trecut si au o personalitate bine sadita.
Daca este deranj, inseamna ca omul are altceva mai important de facut. De exemplu, sa stea....e de apreciat.
Sau sunt unii oameni care vad ceva la cineva in camera si se pun pe barfit...asa cum am facut eu acum(dar am spus lucruri frumoase, si nu am pomenit numele;))...
Sau oameni care au o multime de camere...
Etc.
!Aceasta reflectie este ipotetica, nedovedita stiintific;)
Copirait:P
marți, 12 aprilie 2011
Am nevoie de cunoasterea Ta!
Doamne, am nevoie de cineva care sa ma cunoasca mai bine decat ma cunosc eu.
Sunt binecuvantata ca Tu ma cunosti deplin.
Te rog ajuta-ma ca atunci cand eu spun ca nu pot, iar Tu, spui ca pot, sa Te cred pe Tine.
Te rog ajuta-ma ca atunci cand eu cred ca pot, iar Tu, spui ca nu pot, sa Te cred pe Tine.
Iti multumesc Doamne!
Sunt binecuvantata ca Tu ma cunosti deplin.
Te rog ajuta-ma ca atunci cand eu spun ca nu pot, iar Tu, spui ca pot, sa Te cred pe Tine.
Te rog ajuta-ma ca atunci cand eu cred ca pot, iar Tu, spui ca nu pot, sa Te cred pe Tine.
Iti multumesc Doamne!
sâmbătă, 9 aprilie 2011
Copacul lui Iuda - de Vasile Voiculescu
„ERA ÎN NOAPTEA DE GROAZĂ cînd ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mîntuitor şi-L purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut batjo¬cura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi Îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plîngeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimîntaţi, se risi¬piseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cîrmaci.
În acest timp, un om cumplit la vedere rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Ghetsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtînd încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecîndu-şi genunchii tremurători în faţa fiecă¬rui copac - şi erau acolo mii - rugîndu-se de fiecare să aibă milă de el.
- Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spînzur de cea mai oropsită din crăcile tale.
Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vîrtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pîngări omul blestemat ce-i plîngea la rădăcină... Şi de la copac la copac, odată cu omul alerga vijelia, spaima şi nebunia.
Umbla astfel de ceasuri întregi, cînd ajunse lîngă un cedru bătrîn, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi prorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi se rugă iarăşi.
- Îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cît colo cînd se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide... Îndură-te şi îngăduie să-mi spînzur trupul blestemat de una din crengile tale!...
Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise Scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorîte pe unde nă¬vălea spre lume vremea cea nouă.
Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorîtă din mânia celorlalţi copaci care, fremătîndu-şi frunzişul, strigau pînă la nori îm¬potriva cedrului:
- De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci ?
- Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcate¬lor lumii cu Sângele Lui... Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mîntuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvînt al Lui a fost iertare pentru Iuda; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul Său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decît iadul!
Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă.
A doua zi, cînd s-a hotărît moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osîndă, trebuia o cruce pe care să-L spînzure şi să-L ţintuiască. Cîţiva slujitori intrară în grădina Ghetsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slu¬jească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învîrtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite: şi aşa, din copac în copac, încercînd, căznind şi ocărind, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărîmată jos la tulpină... într-o doară, amărâte, slu¬gile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curînd o cruce grosolană din lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi por¬nită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe cînd se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:
- Tăceţi şi domoliţi-vă, că voi nu pricepeţi adîncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întîlnească odată; ca mila cea mai desăvîrşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de prorocii acestei întîlniri binecuvîntate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mîntuitorului căinţa lui Iuda!”
În acest timp, un om cumplit la vedere rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Ghetsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtînd încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecîndu-şi genunchii tremurători în faţa fiecă¬rui copac - şi erau acolo mii - rugîndu-se de fiecare să aibă milă de el.
- Îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spînzur de cea mai oropsită din crăcile tale.
Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vîrtej braţele noduroase în sus, să nu-l poată atinge şi pîngări omul blestemat ce-i plîngea la rădăcină... Şi de la copac la copac, odată cu omul alerga vijelia, spaima şi nebunia.
Umbla astfel de ceasuri întregi, cînd ajunse lîngă un cedru bătrîn, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi prorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrânului copac şi se rugă iarăşi.
- Îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuţit sare cît colo cînd se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide... Îndură-te şi îngăduie să-mi spînzur trupul blestemat de una din crengile tale!...
Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi cât ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise Scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorîte pe unde nă¬vălea spre lume vremea cea nouă.
Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorîtă din mânia celorlalţi copaci care, fremătîndu-şi frunzişul, strigau pînă la nori îm¬potriva cedrului:
- De ce ne pângăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci ?
- Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcate¬lor lumii cu Sângele Lui... Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mîntuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvînt al Lui a fost iertare pentru Iuda; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul Său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decît iadul!
Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă.
A doua zi, cînd s-a hotărît moartea lui Iisus şi s-au început pregătirile de osîndă, trebuia o cruce pe care să-L spînzure şi să-L ţintuiască. Cîţiva slujitori intrară în grădina Ghetsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda şi uciderea Domnului şi să slu¬jească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învîrtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pânzele zimţuite: şi aşa, din copac în copac, încercînd, căznind şi ocărind, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărîmată jos la tulpină... într-o doară, amărâte, slu¬gile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curînd o cruce grosolană din lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi por¬nită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe cînd se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:
- Tăceţi şi domoliţi-vă, că voi nu pricepeţi adîncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întîlnească odată; ca mila cea mai desăvîrşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de prorocii acestei întîlniri binecuvîntate şi rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mîntuitorului căinţa lui Iuda!”
Cultura vieții
Sunt uimită de cât de contagioasă este atitudinea,emoția, dispoziția, cât de ușor poate fi însușit un comportament, involuntar.
Dacă aș vrea să schimb un comportament la mine însămi, ar fi extenunant. Se cere conștientizat planul de acțiune, se cere supravegheată conștient fiecare clipă.
Dar învățarea inconștientă este lejeră.
După un timp petrecut fără rugăciune, fără lectură spirituală, departe de sfinți ci în mijlocul unor nemulțumiri nesfârșite ale oamenilor, în mijlocul vânătorii de defecte sau lipsuri de informație ale oamenilor, de care să mă amuz, în mijlocul temerii de ziua de mâine și a viziunii unui viitor dezolant, în mijlocul unor încercări de a evada în lumi unde se duce mai bine, ajung să nu mai știu ce este iubirea, smerenia, mulțumirea, prețuirea semenului, pacea. Mă trezesc în mijlocul unor replici pe care după ce le-am spus nu-mi vine să cred că eu am spus ce am spus. Doar puțină îngăduință acordată răsfățului cu felul acesta agresiv de adaptare, egocentric și autovictimizator este deschizătoare de drumuri să pot rătăci din ce în ce mai mult.
Foarte înțelept sfatul bunicii dintr-o pildă, ce îl daduse nepotului ei care urma să studieze într-un alt oraș, și anume acela de a închide porțile. Este vorba de porțile pe care poate intra coruperea de la Adevăr.
Nu poți să schimbi un om dacă acesta nu vrea?
Depinde de sens.
Cred că un om atât timp cât este indiferent poate fi schimbat.
Nu poate fi schimbat decât atunci când se împotrivește cu desăvârșire.
Astfel sunt două timpuri de oameni în acest sens: oameni care nu vor să se schimbe pentru că nu sunt dispuși la a depune vreun efort, li se pare costisitor și prea greu, deși ar vrea și oameni care nu vor să se schimbe, pentru că nu îi interesează lucrul acesta.Dar și unii și alții, ca și orice om, sunt încontinuu supuși schimbării. Mediul în care trăim se îngrijește cu fidelitate de aceasta. Și toate pe o cale bătătorită, numită informație.
Suntem consumatori de informație. Unii mai înfometați ca alții.
Să ne hrănim cu informații binefăcătoare pentru sufletul nostru! Cu emoții, cu atitudini, cu comportamente, și cuvinte sfinte...
„Cultura este orișice cultivăm. Și cultivarea pământului este cultură. Și cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acuma ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții; Dumnezeu L-a făcut pe om, Care știe din ce este făcut omul, Care sigur știe unde este năzuința adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe im deznădăjduit, căutând viață acolo unde se vede îngropat în tot felul de morți - și până la Moartea - și căutând viața smintit, în orice pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, știe unde năzuiește inima omului, și la acea năzuință răspunde prin Cuvântul Lui. Și, Cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.” (Rafail Noica, Cultura Duhului, 2002)
Dacă aș vrea să schimb un comportament la mine însămi, ar fi extenunant. Se cere conștientizat planul de acțiune, se cere supravegheată conștient fiecare clipă.
Dar învățarea inconștientă este lejeră.
După un timp petrecut fără rugăciune, fără lectură spirituală, departe de sfinți ci în mijlocul unor nemulțumiri nesfârșite ale oamenilor, în mijlocul vânătorii de defecte sau lipsuri de informație ale oamenilor, de care să mă amuz, în mijlocul temerii de ziua de mâine și a viziunii unui viitor dezolant, în mijlocul unor încercări de a evada în lumi unde se duce mai bine, ajung să nu mai știu ce este iubirea, smerenia, mulțumirea, prețuirea semenului, pacea. Mă trezesc în mijlocul unor replici pe care după ce le-am spus nu-mi vine să cred că eu am spus ce am spus. Doar puțină îngăduință acordată răsfățului cu felul acesta agresiv de adaptare, egocentric și autovictimizator este deschizătoare de drumuri să pot rătăci din ce în ce mai mult.
Foarte înțelept sfatul bunicii dintr-o pildă, ce îl daduse nepotului ei care urma să studieze într-un alt oraș, și anume acela de a închide porțile. Este vorba de porțile pe care poate intra coruperea de la Adevăr.
Nu poți să schimbi un om dacă acesta nu vrea?
Depinde de sens.
Cred că un om atât timp cât este indiferent poate fi schimbat.
Nu poate fi schimbat decât atunci când se împotrivește cu desăvârșire.
Astfel sunt două timpuri de oameni în acest sens: oameni care nu vor să se schimbe pentru că nu sunt dispuși la a depune vreun efort, li se pare costisitor și prea greu, deși ar vrea și oameni care nu vor să se schimbe, pentru că nu îi interesează lucrul acesta.Dar și unii și alții, ca și orice om, sunt încontinuu supuși schimbării. Mediul în care trăim se îngrijește cu fidelitate de aceasta. Și toate pe o cale bătătorită, numită informație.
Suntem consumatori de informație. Unii mai înfometați ca alții.
Să ne hrănim cu informații binefăcătoare pentru sufletul nostru! Cu emoții, cu atitudini, cu comportamente, și cuvinte sfinte...
„Cultura este orișice cultivăm. Și cultivarea pământului este cultură. Și cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acuma ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții; Dumnezeu L-a făcut pe om, Care știe din ce este făcut omul, Care sigur știe unde este năzuința adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe im deznădăjduit, căutând viață acolo unde se vede îngropat în tot felul de morți - și până la Moartea - și căutând viața smintit, în orice pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, știe unde năzuiește inima omului, și la acea năzuință răspunde prin Cuvântul Lui. Și, Cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.” (Rafail Noica, Cultura Duhului, 2002)
luni, 4 aprilie 2011
Spune-I lui Isus
De esti trist si apasat in suflet, Spune-I lui Isus,
De regreti placerile din lume,
Spune-I lui Isus acum.
Spune-I lui Isus, spune-I lui Isus,
Nu este prieten mai bun.
Nu gasesti un altul mai aproape,
Spune-I lui Isus acum.
E obrazul tau brazdat de lacrimi? Spune-I lui Isus,
Ai ascuns de lume multe patimi?
Spune-I lui Isus acum.
De ti-e teama ca furtuna vine, Spune-I lui Isus,
De te-apasa grijile de maine,
Spune-I lui Isus acum.
Gandul mortii te nelinisteste? Spune-I lui Isus,
Orice teama El o risipeste,
Spune-I lui Isus acum.
Cantarile Evangheliei, 2009
De regreti placerile din lume,
Spune-I lui Isus acum.
Spune-I lui Isus, spune-I lui Isus,
Nu este prieten mai bun.
Nu gasesti un altul mai aproape,
Spune-I lui Isus acum.
E obrazul tau brazdat de lacrimi? Spune-I lui Isus,
Ai ascuns de lume multe patimi?
Spune-I lui Isus acum.
De ti-e teama ca furtuna vine, Spune-I lui Isus,
De te-apasa grijile de maine,
Spune-I lui Isus acum.
Gandul mortii te nelinisteste? Spune-I lui Isus,
Orice teama El o risipeste,
Spune-I lui Isus acum.
Cantarile Evangheliei, 2009
Spune-I lui Isus
"Doamne, nu pot purta nici neputintele mele, peste masura m-am impovarat, iar acum m-ai incarcat si cu ale acelora, si cu ale acestora. Nu stiu cum sa o scot la capat cu sarcinile mele. Singur nu pot a le plini, si gandind ca nici nu am dorit sa o fac, ma ingreuiez si mai mult cu aceste cugete. Am dorinta, de pilda, sa ajut, dar nu am putinta; pe altii, insa, socot ca nu am dorit a-i ajuta- si atunci ma impovarez si mai mult pe sine-mi."(Tadei)
sâmbătă, 2 aprilie 2011
În haină de-mpărat
„La o parte cu mitra, jos cununa împărătească!
Nu mai este cum a fost.
Ce este plecat va fi înălțat, și ce este înălțat va fi plecat!
Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos.
Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea, și în mâna căruia o voi încredința.” Ezechiel 21, 26-27
Ce haine scumpe am primit, prin vesnica-ti iertare,
Ca împărat Tu m-ai gasit, din lacrimile-amare
Copil al Tau, mi-ai spus ca sunt,
Prin jertfa m-ai iubit fara-ncetare...
O, cat de mult m-am bucurat, O, cat de multă bucurie,
Că m-ai găsit, și mai chemat din a păcatului sclavie
Cum lângă Tine eu stăteam,
Și-ți ascultam atent Cuvantul...
În haine scumpe de-mpărat, păcatul iarăși m-a furat,
Și le-am purtat cu nepăsare, prin gropi adânci, și prin nămoale,
Nu am trăit în ascultare, dar la mândrie nu am renunțat,
Mi-am spus ca sunt un sfant, ca port hainele Tale...
Tu ma privești când rătăcesc, dar inima Ți-e plină de-ndurare
Ce-oi face eu, când voi păsi tărâmul fără de suflare,
Cunună, haine zdremțuite, din slava Ta n-am aratat
Nici sufletelor însetate, nici fraților ce i-am uitat...
Spuneam mereu, ca poate maine, Te voi urma cum se cuvine,
Că voi spăla cununa de minciună, cu drag voi sta in rugaciune,
Dar timpul m-a impiedicat, prea obosit fusesem de păcat...
Cata întelepciune am, sa cred ca va mai fi un maine?
Părinte, nu cu sila, ,ma chemi sub aripile Tale de-odihnă,
Nu ma obligi să ma hrănesc cu roade, din cele mari, cerești,
Daca as ști, cât am pierdut, când porțile-Ti erau deschise,
Și n-am intrat, haine aveam, dar am fugit, spre a mea tină.
Nu mai este cum a fost.
Ce este plecat va fi înălțat, și ce este înălțat va fi plecat!
Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos.
Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea, și în mâna căruia o voi încredința.” Ezechiel 21, 26-27
Ce haine scumpe am primit, prin vesnica-ti iertare,
Ca împărat Tu m-ai gasit, din lacrimile-amare
Copil al Tau, mi-ai spus ca sunt,
Prin jertfa m-ai iubit fara-ncetare...
O, cat de mult m-am bucurat, O, cat de multă bucurie,
Că m-ai găsit, și mai chemat din a păcatului sclavie
Cum lângă Tine eu stăteam,
Și-ți ascultam atent Cuvantul...
În haine scumpe de-mpărat, păcatul iarăși m-a furat,
Și le-am purtat cu nepăsare, prin gropi adânci, și prin nămoale,
Nu am trăit în ascultare, dar la mândrie nu am renunțat,
Mi-am spus ca sunt un sfant, ca port hainele Tale...
Tu ma privești când rătăcesc, dar inima Ți-e plină de-ndurare
Ce-oi face eu, când voi păsi tărâmul fără de suflare,
Cunună, haine zdremțuite, din slava Ta n-am aratat
Nici sufletelor însetate, nici fraților ce i-am uitat...
Spuneam mereu, ca poate maine, Te voi urma cum se cuvine,
Că voi spăla cununa de minciună, cu drag voi sta in rugaciune,
Dar timpul m-a impiedicat, prea obosit fusesem de păcat...
Cata întelepciune am, sa cred ca va mai fi un maine?
Părinte, nu cu sila, ,ma chemi sub aripile Tale de-odihnă,
Nu ma obligi să ma hrănesc cu roade, din cele mari, cerești,
Daca as ști, cât am pierdut, când porțile-Ti erau deschise,
Și n-am intrat, haine aveam, dar am fugit, spre a mea tină.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)